Înainte să învețe poezia, lăsați-i să o audă

Despre tigri care ard în noapte, narcise care dansează, pălării imposibile și motivul pentru care merită să le citim poezie copiilor

Poate că primul lucru pe care îl învață un copil dintr-o poezie nu este sensul unui cuvânt.

Poate că este muzica lui.

Înainte să știe ce este o metaforă, copilul o poate vedea. Înainte să înțeleagă ritmul, îl poate simți. Înainte să poată explica de ce un vers este frumos, poate cere:

„Mai citește-mi o dată.”

Și poate că exact de aici ar trebui să înceapă întâlnirea copiilor cu poezia.

Nu de la întrebarea „Ce a vrut să spună poetul?”, nu de la memorare și nici de la teama că există un răspuns corect pe care trebuie să-l găsească.

Ci de la plăcerea de a asculta.

Citiți-le cu voce tare

Există un motiv pentru care poeziile, cântecele și rimele ne rămân în minte atât de ușor.

Poezia ne face să ascultăm limba altfel. Cuvintele se repetă, se caută unele pe altele, rimează, surprind, creează ritm.

Iar atunci când un adult îi citește unui copil, se întâmplă mai mult decât transmiterea unei povești.

Lectura împreună creează conversație, apropiere și un mediu bogat în limbaj. Cercetările despre lectura împărtășită în copilăria timpurie o asociază cu dezvoltarea limbajului, vocabularului, alfabetizării și competențelor socio-emoționale.

Dar dincolo de toate acestea există ceva mai greu de măsurat:

copilul descoperă că limbajul poate fi o formă de plăcere.

Iar cinci poezii clasice din volumul Favourite Poems: 101 Classics ne arată cinci moduri complet diferite prin care se poate întâmpla acest lucru.

1. William Blake — The Tyger

Tyger Tyger, burning bright,

In the forests of the night;

What immortal hand or eye,

Could frame thy fearful symmetry?

Tigrul

Tigru, tigru, foc aprins,

În pădurile nopții cuprins,

Ce mână ori privire nemuritoare

Ți-a putut da cumplita înfățișare?

William Blake nu începe prin a-i explica cititorului ce este tigrul.

Îl face să-l vadă.

Un animal portocaliu care pare să ardă în întunericul pădurii.

Și apoi începe să întrebe.

Cine a putut crea asemenea ochi? Ce mână a îndrăznit? Ce fel de creator poate face în aceeași lume blândețea unui miel și forța înspăimântătoare a unui tigru?

Pentru un copil, aceasta poate fi una dintre primele mari descoperiri ale poeziei:

nu orice întrebare trebuie să primească imediat un răspuns.

Uneori este suficient să te miri.

Copiii fac asta în mod natural.

De ce este cerul albastru?Unde se termină lumea?De ce visează oamenii?De ce tigrul are dungi?

The Tyger vorbește exact limba acestei curiozități.

2. William Wordsworth — I Wandered Lonely as a Cloud

Poate una dintre cele mai cunoscute imagini din poezia engleză:

I wandered lonely as a cloud

That floats on high o'er vales and hills,

When all at once I saw a crowd,

A host, of golden daffodils;

Beside the lake, beneath the trees,

Fluttering and dancing in the breeze.

Rătăceam singur ca un nor

Rătăceam singur ca un nor

Ce plutește peste văi și dealuri,

Când dintr-odată am zărit

O mulțime de narcise aurii;

Lângă lac, sub copaci,

Tremurând și dansând în adiere.

Nu se întâmplă aproape nimic.

Un om merge. Vede niște flori.

Și totuși, din acest lucru minuscul se naște o poezie care a supraviețuit mai bine de două secole.

De ce?

Pentru că Wordsworth ne învață să privim.

Narcisele nu mai sunt pur și simplu flori. Dansează. Se mișcă în vânt. Devin o mulțime vie și luminoasă.

Dar partea cea mai frumoasă vine mai târziu.

Poetul pleacă. Narcisele dispar din fața lui. Și într-o zi, când stă singur, imaginea lor îi revine în minte.

Atunci:

And then my heart with pleasure fills,And dances with the daffodils.

Și-atunci inima mi se umple de bucurieȘi dansează împreună cu narcisele.

Ce imagine extraordinară pentru un copil.

Lucrurile frumoase pe care le vedem nu dispar neapărat atunci când nu le mai avem în fața ochilor.

Le putem purta cu noi.

3. Edward Lear — The Quangle Wangle's Hat

Și acum putem uita pentru câteva minute de solemnitatea poeziei.

Pentru că apare Edward Lear.

Și o pălărie.

Nu una oarecare.

On the top of the Crumpetty

TreeThe Quangle Wangle sat,

But his face you could not see,

On account of his Beaver Hat.

Pălăria lui Quangle Wangle

În vârful copacului Crumpetty

Stătea Quangle Wangle alene,

Dar chipul nu i-l puteai vedea

Din pricina pălăriei sale.

Pălăria lui Quangle Wangle devine enormă și extraordinară, iar în jurul ei începe să se adune o întreagă societate de creaturi imposibile.

Și tocmai acesta este farmecul.

Nu trebuie să existe un Quangle Wangle.

Nu trebuie să existe un Crumpetty Tree.

Poezia are voie să inventeze.

Copilul descoperă astfel ceva esențial despre limbaj: cuvintele nu servesc numai pentru a denumi lucrurile care există.

Cu ele putem inventa lucruri care n-au existat niciodată.

Putem inventa animale.

Țări.

Nume.

Sunete.

Și chiar cuvinte.

Poezia devine joacă.

Iar uneori râsul este cea mai bună poartă de intrare în literatură.

4. Samuel Taylor Coleridge — The Rime of the Ancient Mariner

Apoi poezia se transformă în poveste.

O corabie pleacă pe mare. Un marinar bătrân oprește un străin și începe să-i povestească o aventură teribilă.

Apare un albatros.

Apare gheața.

Apare vina.

Marea devine amenințătoare.

Iar unul dintre cele mai cunoscute fragmente ale poemului spune:

Water, water, every where,And all the boards did shrink;Water, water, every where,Nor any drop to drink.

Apă, apă pretutindeni

Apă, apă pretutindeni,Iar scândurile se uscau;Apă, apă pretutindeni,Și niciun strop de băut.

Pentru un copil mai mare, The Rime of the Ancient Mariner poate fi revelația că poezia nu înseamnă doar versuri scurte despre flori și anotimpuri.

Poate avea suspans.

Poate avea monștri și fantome.

Poate avea aventură.

Poate spune o poveste.

Și poate crea imagini care rămân cu noi mult după terminarea lecturii.

5. William Shakespeare — Sonnet 18

Și, la sfârșit, putem ajunge la o idee ceva mai complicată.

Shall I compare thee to a summer's day?

Thou art more lovely and more temperate:

Rough winds do shake the darling buds of May,

And summer's lease hath all too short a date.

Să te asemăn cu o zi de vară?

Să te asemăn cu o zi de vară?

Ești mai frumoasă și mai domoală.

Vânturi aspre scutură bobocii dragi ai lui mai,I

Iar vara rămâne fără alai.

Vara trece.

Florile se ofilesc.

Oamenii îmbătrânesc.

Lucrurile frumoase dispar.

Dar Shakespeare propune o soluție extraordinară:

poezia.

Atât timp cât cineva va citi aceste versuri, spune poetul, ceva din frumusețea persoanei despre care a scris va continua să existe.

Pentru un copil mai mare, poate fi începutul unei conversații fascinante:

Pot cuvintele să păstreze ceva pentru totdeauna?

Dar trebuie copilul să înțeleagă toate acestea?

Nu.

Și poate că aici este lucrul cel mai important.

Un copil de cinci ani nu trebuie să înțeleagă filosofia din The Tyger.

Poate să-i placă pur și simplu:

„Tyger Tyger, burning bright…”

Poate să audă ritmul.

Să-și imagineze ochii tigrului.

Să întrebe de ce „arde”.

Un alt copil poate râde de Quangle Wangle.

Altul poate ține minte narcisele.

Altul poate cere încă o dată povestea marinarului și a albatrosului.

Înțelegerea poate veni mai târziu.

Mai întâi vine întâlnirea.

Poezia nu trebuie întotdeauna explicată. Uneori trebuie doar citită.

Citiți rar.

Citiți cu voce tare.

Repetați versul care îi place.

Faceți pauze.

Lăsați copilul să ghicească următoarea rimă.

Întrebați-l ce vede atunci când închide ochii.

Și, dacă spune că tigrul lui Blake este mov sau că lângă narcisele lui Wordsworth trăiește un dragon, nu vă grăbiți să-l corectați.

Poate că tocmai a început să facă ceea ce fac poeții:

să transforme cuvintele într-o lume.

Cinci poezii. Cinci uși.

The Tyger îl învață să se mire.

I Wandered Lonely as a Cloud îl învață să privească.

The Quangle Wangle's Hat îl învață să se joace.

The Rime of the Ancient Mariner îi arată că poezia poate spune povești.

Iar Sonetul 18 îi șoptește, poate pentru prima dată, că unele lucruri pot continua să existe prin cuvinte.

Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care i le putem face unui copil.

Nu să-i explicăm poezia.

Nu să-l punem să o memoreze.

Ci pur și simplu să deschidem o carte, să-l așezăm lângă noi și să spunem:

„Ascultă.”